Sălciua — gura Văii Morilor — poiana „La Şipote" (La Balcon) — abruptul vestic al Bedeleului — peştera de la Poarta Zmeilor — platoul carstic Bedeleu — Izvorul Bedeleului — Cheia Văii Pietrelor - Izvoarele

Marcaj: Cruce rosie; Distanţa: 12,5 km; Timp de parcurs: 5 - 6 ore
Urcare: 1037 m, Coborare: 900 m; Altitudine min. 429 m, max. 1159 m
Caracteristici: traseu dificil in zona de abrupt (abruptului vestic al Bedeleului, Cheia Văii Pietrelor); Nerecomandat în timpul iernii.

Album foto: 

ozio_gallery_jgallery
Ozio Gallery made with ❤ by joomla.it

Harta + Track

Descrierea traseului:

Acest traseu începe din centrul comunei Sălciua şi este comun, până la gura Văii Morilor, cu cel ce se îndreaptă spre cabana Râmeţ prin Cheia Râmeţului (traseul 9). Urmărind drumul din dreapta Arieşului, la o bifurcaţie întâlnim un indicator care ne arată că pe varianta spre dreapta (cruce albastră) se ajunge într-o oră la Huda lui Papară, în două ore la Vânătara şi în 6 ore la Cheia Râmeţului, iar varianta cealaltă (drept înainte, pe o uliţă ce coboară perpendicular pe cursul Văii Morilor), marcată cu cruce roşie este cea pe care o urmăm (Cascada de travertin o oră, Poarta Zmeilor 3 ore).
Trecem râul pe o mică punte şi începem urcuşul, observând marcajul aplicat pe copaci. Apoi poteca se aşterne prelung, în faţa noastră, înălţându-se tot mai impozant Masivul Bedeleului. Spre stânga, pe fundul văii, zărim Arieşul, încolăcindu-şi cursul printre maluri tot mai înalte la ieşirea din depresiune, iar pe malul său stâng, calea ferată îngustă şi panglica de asfalt a şoselei îl însoţesc îndeaproape. Remarcabilă pentru rama Depresiunii Sălciua dinspre Muntele Mare, este prezenţa agroteraselor, care dau peisajului acea notă specifică zonelor bine organizate şi gospodărite.
În continuare, poteca pătrunde într-o superbă pădure de fag, care îmbracă versantul extrem de abrupt al Arieşului. Traseul bine marcat, devine tot mai greu, în ciuda numeroaselor serpentine ale potecii bine marcate în teren. Orizontul mărginit de crengile copacilor se deschide uşor în micile luminişuri, unde ne dăm seama că am pătruns destul de adânc în sectorul de defileu al Arieşului, unde versanţii acestuia devin de-a dreptul prăpăstioşi. De undeva de jos, se aude, din loc în loc, vuietul pierdut al apelor, ce se înalţă ca un ecou din strânsura de cleştar a muntelui, în dreptul rarelor ochiuri de luminiş, apărând strălucirea de argint a râului grăbit. Timp de o jumătate de oră, paşii ne poartă printr-una dintre cele mai frumoase păduri de fag ce ne este dat să întâlnim, dincolo de care ieşim într-o poiană ce pare pur şi simplu agăţată de poalele Bedeleului. Poteca descrie prin această poiană curbe largi, în timp ce marcajul apare pe o troiţă singuratică, apoi pe copacii răzleţi, de la marginea ei de sus.
Stânci mari albe şi colţuroase, unele adânc împlântate în sol, altele aflate în echilibru precar — cu diametrul până la 4—5 m — ne întâmpină la tot pasul. Ele sunt desprinse din partea superioară a abruptului calcaros şi rostogolite prin pădure, o parte reuşind să ajungă până în respectiva poiană. De departe, ele pot fi confundate uşor cu o turmă răzleţită de oi, aflată la păscut.
Urmărind varianta cea mai de sus a potecii, urcăm printr-o pădure mai rară, cu fagi bătrâni, unii scorburoşi Astfel, după o oră de ascensiune dificilă, ajungem într-o poieniţă ce ocupă un teritoriu aproape plan, dominat de un perete calcaros înalt, unde ne atrage atenţia murmurul unui curs de apă. Denumirea de „La Balcon" este justificată de netezimea locului, ca de altfel şi cea de „Şipote" — întrucât în apropiere gâlgâie o serie de izvoare carstice, ce ies din pieptul muntelui calcaros, adunându-se într-un şuvoi ce se lasă grăbit prin pădure. În lungul cascadelor şi repezişurilor apa a înscris o dâră de depuneri de calcită (travertin), de unde şi numele de „Cascada de travertin". În lungul ei parcă priveşti o pânză de mătase zdrenţuită, străpunsă pe alocuri de trunchiurile arborilor.
În mijlocul poieniţei se află o baliză turistică, iar nu departe de ea o masă şi bănci de lemn îmbie călătorul la un mic popas. Ideal loc de campare, din păcate, folosit de unii în mod necivilizat
Trecem apoi apele pârâiaşului, urmărind marcajul care apare la marginea poienii pe o stâncă şi intrăm în pădure. Poteca bine conturată depăşeşte, după 5 minute, baza peretelui calcaros şi traversează nişte grohotişuri, aşternându-se de-a curmezişul pantei. Cam la 25 de minute de la plecarea din poiană, poteca se bifurcă, noi urmând varianta care se arcuieşte la dreapta sub un unghi de circa 180°. Marcajul ce apare pe copaci ne dă certitudinea că ne aflăm pe drumul cel bun. Începem apoi urcuşul cel mai dificil, la un moment dat constatând că am ajuns deasupra înspăimântătorului abrupt ce domină poiana „La Balcon". Sunt porţiuni unde este nevoie să mergem „în patru labe", sau să ne sprijinim de copaci, altfel ascensiunea devenind imposibilă. Timp de trei sferturi de oră escaladăm o pantă deosebit de accentuată, unde poteca face un şir nesfârşit de ocolişuri, aşternându-se frecvent peste porţiuni extrem de înclinate, stâncoase, unde căutăm mici crăpături — veritabile puncte de sprijin. La baza unui perete vertical, înalt de circa 40 m, observăm o mică grotă — ideal loc de adăpost în caz de nevoie. Pe acest perete vedem şi marcajul, care din păcate n-o să-l mai întâlnim prea mult de-aici încolo. După un ultim urcuş, un adevărat asalt, epuizant, într-un sfert de oră, pe neaşteptate, ieşim din pădure şi dintr-odată orizontul se deschide larg.
De-aici, valea Arieşului ni se înfăţişează în toată splendoarea ei, cu depresiunile Sălciua şi Lunca ce adăpostesc aşezările omonime. Nu departe de această vale, vedem satul Poşaga, situat de asemenea într-o mică depresiune. O privelişte atotcuprinzătoare se deschide spre Muntele Mare, cu culmile sale convexe şi cu masivele albicioase de calcar dinspre sud-estul unităţii, în care râurile ce coboară grăbite spre Arieş şi-au săpat chei sălbatice. Dacă avem în vedere că Bedeleul domină cu circa 800 m valea Arieşului, ne dăm seama de diferenţa de nivel mare care ne desparte de locul de plecare. Oricât de epuizant ar fi însă urcuşul, efortul este răsplătit din plin, nu numai de satisfacţia pe care ţi-o oferă înălţimile, măreţia lor, dar şi de frumuseţea inegalabilă ce ţi se dezvăluie de-aici.
Din păcate, odată ajunşi pe platoul calcaros al Bedeleului, se cam termină cu marcajul, sau în tot cazul, dacă acesta mai există, nu poate fi depistat uşor. Fiind o zonă do păşunat intens, aici se întretaie numeroase poteci pastorale, iar marcajele silvice aplicate pe numeroşi fagi bătrâni şi groşi, cu coroanele uriaşe la care ajungem cu mare uşurinţă, nu fac altceva decât să deruteze călătorul. În tot cazul este bine de reţinut că peştera de la Poarta Zmeilor se află undeva mai la sud de locul unde am atins marginea platoului, într-un punct care domină abruptul Bedeleului. Până la peşteră, trecem printr-o zonă cu mari doline şi întinse câmpuri de lapiezuri, cu pâlcuri de păduri intercalate cu poieni. Pentru că nu există posibilitatea de a da repere sigure, din motivele arătate mai sus, recomandăm turiştilor să apeleze la cei care se află în sezonul estival cu turmele la păscut.
Aşadar, cam după trei ore şi jumătate de la plecarea din Sălciua, putem ajunge la unul dintre cele mai interesante şi originale obiective din Munţii Trăscăului. Este vorba, desigur, de peştera de la Poarta Zmeilor, cunoscută şi sub numele de Peştera de la Poartă, respectiv de la Groşi. Primele două denumiri sunt în legătură cu prezenţa unei arcade (portal), situate la circa 15 m faţă de intrarea actuală — desigur, o veche gură de acces în golul subteran, izolată prin prăbuşirea parţială a tavanului peşterii.
În acest sens pledează blocurile mari de calcar ce se păstrează între acest pod natural şi gura actuală a peşterii.
Situată la circa 1.150 m altitudine, peştera măsoară 125 m lungime, la care se adaugă o ramificaţie secundară. Mica deschidere a peşterii se continuă cu un coridor, care coboară în pantă accentuată (15 m diferenţă de nivel), într-un fel de vestibul foarte scurt, după care spaţiul subteran se dilată brusc într-o galerie largă şi înaltă care se desfăşoară după un arc de cerc pe o lungime de circa 100 m. În timp ce bolta este întreruptă de numeroase hornuri, podeaua este acoperită de o pătură groasă de argilă nisipoasă. În general săracă în concreţiuni, spre capătul ei, peştera are pereţii ornaţi cu scurgeri stalagmitice, iar podeaua cu stalactite tubulare, extrem de fragile. Apar şi mici bazinete (gours-uri), unele umplute cu apă. Pe podea se mai zăresc şi câteva blocuri prăbuşite recent, dovadă fiind faptul că ele acoperă porţiuni din bazinetele amintite. Considerăm că aceasta este una dintre cele mai vechi peşteri din Munţii Trăscăului; facem afirmaţia bazându-ne atât pe poziţia ei în partea cea mai înaltă a masivului, cât şi pe caracterul ei vados.
Demn de amintit este şi punctul de belvedere care îl reprezintă acest loc, priveliştile superbe ce se deschid spre valea Arieşului în zona Sălciua şi a munţilor din împrejurimi, fiind dominate de un prim plan stâncos — marginea superioară a abruptului ce se lasă imediat la vest.
Părăsim peştera şi ne îndreptăm spre est, străbătând o zonă cu mari doline circulare, despărţite de dâlme înalte, acoperite în cea mai mare parte a lor cu păşuni secundare, care au luat locul de-a lungul timpului pădurilor de fag ce au fost defrişate. Trecem pe la obârşia pârâului Bedeleu (Izvorul Bedeleului), îndreptându-ne apoi spre nord-est pentru a ajunge în Valea Pietrelor — ce se adânceşte tot mai mult în rama estică a masivului calcaros pe care l-am traversat astfel printr-o zonă unde apar nu numai doline, dar şi uvale şi chiar văi de dolină. Pe fundul unor doline zărim mici lacuri, unele permanente, folosite pentru adăparea vitelor. De la peşteră până intrăm în pădurea care apare la început, pe versantul stâng al văii Pietrelor facem o oră. De aici poteca ne poartă pe la umbra deasă a pădurii, afundându-se într-o vale tot mai îngustă, devenită dintr-odată o veritabilă cheie. Faţă de potecă, talvegul se adânceşte simţitor, în lungul pârâului înscriindu-se un şir de cascade şi repezişuri cu frumoase marmite torenţiale. Cheia este săpată în masivele calcaroase din zona Vf. Cornului (l 238 m) din nord şi Vf. Pleşii (1.130 m) din sud.
Denumirea de Valea Pietrelor este pe deplin justificată, întrucât traseul nostru ne conduce într-o adevărată lume de creste, colţi şi stânci golaşe, despărţite de mari limbi de grohotiş, ce par spânzurate pe pantele abrupte. Remarcabile prin dimensiunile lor şi prin complexitate, sunt crestele calcaroase ce se succed paralel, privindu-se totodată faţă în faţă, dovadă că sunt legate de anumite aliniamente litologice. Poteca rămâne într-un anumit sector, cocoţată la peste 100 m faţă de fundul adânc al văii şi la traversarea unora dintre creste ne încearcă simţăminte de teamă, când privim hăurile ameţitoare ce se deschid sub noi, în timp ce deasupra se înalţă colţii ameninţători, cu forme ciudate, care dau acestor locuri sălbatice un plus de măreţie şi frumuseţe austeră. De altfel, tot atât de periculoasă devine şi traversarea limbilor de grohotiş — gata oricând să se pună în mişcare la cea mai mică neatenţie, ce poate rupe echilibrul lor atât de precar, declanşând o adevărată curgere de pietre. Pare o adevărată curiozitate faptul că aceste grohotişuri rămân totuşi nemişcate destul de multă vreme, în ciuda planului atât de înclinat pe care se află. Fireşte că în timpul ploilor, ori când se topesc zăpezile ele încep să se mişte, devenind un fel de torenţi de pietre, în cadrul cărora are loc un adevărat travaliu, care însă nu schimbă prea mult înfăţişarea generală, întrucât în locul celor ce pornesc în jos, vin altele mai de sus. Şi, astfel, încet, încet, muntele este măcinat de vreme, dăltuit de ape în multe mii sau chiar milioane de ani.
Orientată de la vest la est, cheia îşi expune cei doi versanţi în mod total diferit faţă de soare. Aşa se explică, de fapt, de ce versantul stâng care priveşte cu faţa direct spre astrul zilei, este mai golaş şi mai complex decât cel opus. Aceasta, din cauza amplitudinilor diurne de temperatură, mult mai mari în primul caz, impunând astfel proceselor de dezagregare o intensitate mai accentuată, aşa încât nici solul nu se poate fixa, spre deosebire de versantul umbrit, unde solul şi respectiv vegetaţia, mai ales cea forestieră sunt ceva mai abundente.
Către capătul din aval al cheii, ne dăm seama cât de mult s-a adâncit valea, când privim semeţia crestelor a căror metereze domină orizontul locului. Apoi, dintr-odată, în faţa noastră se deschid largi privelişti care contrastează izbitor cu ceea ce am văzut până aici. Părăsim cheia pe care am străbătut-o timp de o oră, urmând poteca ce se lasă şerpuitor spre malul pârâului.
Intrăm într-una din cele mai frumoase şi mai interesante depresiuni intracarpatice, cum avem sentimentul de fapt ori de câte ori luăm contact nemijlocit cu Depresiunea Trăscăului, întâlnim ogoare îngrijite ce urcă destul de mult şi pe rama acesteia, unde se află cele mai dezvoltate şi mai tipice agroterase din Munţii Trăscăului. Acestea au o vechime mare, probabil începând să apară de pe vremea dacilor — oameni ai muntelui, care cultivau cereale. Imaginile întâlnite aici în timpul secerişului sunt de o rară frumuseţe, coloritul auriu al snopilor sau al lanurilor încă nesecerate, contrastând cu verdele crud al trifoiului, ori cu paleta zmălţuită a pajiştilor, totul fiind dominat de o lume a calcarului, ce ocoleşte de jur împrejur cu pereţii săi albi această gură de rai ce ne-o oferă respectivul spaţiu intracarpatic.
Într-o jumătate de oră ajungem în satul Izvoarele, aşezare destul de mare, cu case de zid, acoperite cu ţiglă, care nu au nimic comun cu cele din Ţara Moţilor. Denumirea aşezării se trage de la numeroasele izvoare ce ţâşnesc de sub grohotişurile ce se lasă până la contactul ramei depresiunii cu vatra ei. Timp de o oră străbatem satul cu casele lui mari şi-n continuare, drumul pietruit cu piatră calcaroasă, mărginit de holde de grâu şi porumb. Nu departe de noi curge leneş pârâul Izvoarele, cum se numeşte în aval de sat, Valea Pietrelor. Odată ce dăm de şoseaua asfaltată intrăm în satul Vălişoara, asemănător ca înfăţişare edilitară cu precedentul. De-aici se deschide o privelişte cuprinzătoare asupra depresiunii, dominată net de abrupturile Colţilor Trăscăului, care se zăresc la nord-est.
Din satul Izvoarele ajungem in soseaua asfaltata ce leaga Valea Ariesului de Valea Muresului - soseaua Buru - Aiud.